Simion Lucian-Eduard | Despre mine
Am tot auzit spunându-se despre mine, îndeosebi în ultimii ani, că aș fi greu de abordat, interiorizat, prea serios (asta m-a făcut să râd pentru că mi-a venit în minte reclama aia stupidă „prea bun, prea de la țară”, la mine ar fi „prea serios, inabordabil” ?!).
Ei bine, nu. Aș îndrăzni să spun că sunt un om obișnuit care a avut șansa (sau și-a dat șansa) de a căpăta mai multă experiență tocmai datorită perseverenței, a consecvenței, a curiozității și a dorinței de a ști, de a cunoaște cât mai multe lucruri pentru a putea găsi mai multe soluții pentru problemele reale din viața de zi cu zi.
Mi-a răscolit zilele trecute un bun prieten amintirile copilăriei (de altfel, el este cel cu provocarea de a-mi face un blog prin intermediul căruia să comunic „altfel”), m-am amuzat, am și povestit…Mi-am amintit de „expedițiile” pe care le făceam la sfârșitul săptămânii prin pădurile Babadagului pe tot felul de trasee. Citeam atunci cărțile copilăriei și ne visam exploratori renumiți care descopereau tot felul de lucruri interesante. Chiar am descoperit multe cioburi de vase în zona sitului arheologic din zona lacului Babadag, chiar căteva vase (un chiup, ulcioare) întregi pe care le duceam la muzeu mândri de noi. Ei, copilăria, cu parfumul ei !
Adolescența, perioada de liceu (Spiru Haret) a stat sub ochiul vigilent al bunicului meu, un ceasornicar cunoscut al vremii, renumitul Sarchiz, care, împreună cu alți 3-4 ceasornicari lucrau în centrul orașului, „sub coloane”, lângă Orcula (!) Era o figură acest bunic al meu care mi-a crescut apetitul pentru cunoaștere. Bunicul Sarchiz citea foarte mult, era o perioadă când carțile bune se cumpărau pe sub mână (dacă puteți crede că a existat și o astfel de perioadă!). Aducea acasă teancul de cărți pe care le devora și apoi încerca să ne aducă și pe noi în lumea lui…Dar noi, eu și fratele meu, Luigi, aveam vârsta și preocupările unor liceeni și nu-i prea ascultam poveștile bunicului. Iată unul dintre lucrurile pe care acum le regret profund. El ar fi vrut să mă fac medic, mama ținea morțiș că trebuie să ajung inginer, să fac Politehnica, iar eu mă gândeam la ceva deosebit dar extrem de dificil de abordat în vremurile acelea: comert exterior. Până la urmă a fost ca mama, am intrat la Politehnică cu o medie mare, 9,50 – 9,60, și pentru că eram înnebunit după mașini m-am gândit că n-ar fi rău să fac …automobile, să am un Service al meu cum vedeam prin filme…Studenția a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. Maximă! Erau sesiunile când ne închideam cu borcanul de 5 kilograme de gem de prune primit de acasă, ibricul cu cafea și “toceală” la greu. Erau multe ore de practică, adică lucrul efectiv în atelier/laborator și, evident, erau discotecile, erau terasele, erau prieteniile și peripețiile pe care dacă aș începe să le povestesc nu mi-ar ajunge o viață…De exemplu, în anul 3 am economisit la sânge din banii primiți de acasă și, împreună cu doi colegi am cumpărat o mașină veche, un Wartburg 353 la care am meșterit zile întregi toți trei. Era extrem de plăcut: una, două, dădeam motorul jos și descopeream alte și alte chichițe pe care le reparam, ce mai, mașina era chiar ceea ce ne trebuia. Wartburgul nostru a și lucrat, făceam curse gen taxi pentru colegii străini și mai câștigam niște bani. Am fost peste tot cu mașina asta: la Brașov, la Predeal, la Buzău…pe unde n-am fost. Când am terminat facultatea și am fost repartizat acasă, la Tulcea, la Drumuri Naționale, am adus și mașina, am reparat-o, am aranjat-o și am vândut-o. Am împărțit banii frățește și am rămas cu amintirea primei noastre mașini.
Repartiția de la Drumuri…m-a dezamăgit profund. Am făcut scris că eu am terminat…bla, bla…Partidul mi-a spus că am fost repartizat la drumuri, deci trebuie să învăț să fac drumuri. Punct. Am învățat și mi-a fost de folos mai târziu. În 1990 am optat și eu pentru mediul privat și am făcut o firmă împreună cu un prieten. Una dintre primele 50 din Tulcea. Am făcut ceea ce se făcea atunci: comerț. Doar că noi am studiat piața și am găsit o nișă cu profit 100%. Aduceam de la turci baterii de ceas, de calculator și pietre de brichetă. Aduceam cantități impresionante pe care le vindeam rapid. La București. A fost o afacere bună dar noi visam să facem producție. Și așa s-a născut ideea unei fabrici de încălțăminte tip sport și de protecție tocmai pentru a nu ne bate în piață cu produsele chinezești. Am luat niște hale, am construit, am amenajat, am căutat prin țară utilaje second hand…am găsit chiar o familie care lucrase în domeniu și care ne-a ajutat să începem producția. Pentru cei care nu știu, Fabrica era în Tulcea. Și o spun cu mândrie pentru că ea a funcționat și după ce am ieșit eu din afacere, după 4 ani.
Sigur că au mai fost perioade interesante, unele mi-au lăsat un gust amar pe care-l simt și astăzi, altele, cele mai multe, mi-au deschis un orizont nou: administrația publică. La început a fost o provocare, apoi, după ce am descoperit hățișul de procedură și, uneori, chiar haosul din legislație mi-am dat seama de ce ne este greu nouă, oamenilor de rând, în tot felul de situații care se regăsesc în mod current în viața cotidiană. Și tot încercând să deslușesc acest păienjeniș birocratic dar necesar uneori, m-am trezit implicat profund în lucrul cu Administrația publică, am înțeles că trebuie să mă pregătesc mai mult, să fiu informat în permanență, să comunic.
În ultimii 11 ani am fost rând pe rând: subprefect, prefect de Tulcea, inspector guvernamental, din nou prefect, Guvernator al Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării.
În tot acest timp am avut tot felul de situații când informații instituționale ajungeau în spațiul public în mod eronat. De multe ori mi-am propus să comunic într-un mod direct dar niciodată nu am pus în practică lucrul acesta. Sau poate, vorba bunicului Sarchiz: fiecare lucru, fiecare intâmplare din viață are timpul ei, bine stabilit. Poate că acum a venit timpul să încerc să comunic în mod direct cu aceia dintre voi care vor urmări postările mele. Voi răspunde cât de clar și de concis pot la orice întrebare pe care o voi primi. Mi-am propus să explic anumite lucruri care nu sunt clare din activitatea mea de acum, să analizez și să provoc dezbateri pe teme generale de interes comun, mi-am propus să-mi fac prieteni și să fiu activ pe rețelele de socializare unde am văzut că încep să fie supuse dezbaterii publice o paletă tot mai variată de probleme.
Așadar, bine v-am găsit în mediul virtual.